Când plânge ghiocelul

Când plânge ghiocelul, iar lacrima lui cade pe pământul amorțit,

Zăpada se topește sub dorința lui arzătoare, din lumină a răsărit,

Cerul pare înduioșat și soarele îl mângâie cu raze blânde, îl sărută,

Căci el e curajosul care înfrânge frigul iernii și aduce bucurie multă.

Când ghiocelul plânge, noaptea pleacă, să-i facă loc zilei luminoase,

Ferestrele se deschid larg, să poată intra soarele și veselia în case,

Gingașul ghiocel se leagănă în adierea vântului lin de dimineață,

Întreaga natură i se alătură trezindu-se plină de dorință și de viață.

Când ghiocelul plânge, lacrima lui cade pe firul de iarbă încolțit,

Verdele crud îl înconjoară, pentru lacrima lui caldă i-a mulțumit,

Și mielușeii, cu canaf la ureche, îl privesc uimiți și-i mulțumesc

Ca unui prieten drag ce le-a dat libertate, nu-l calcă, îl prețuiesc.

Când ghiocelul plânge, seamănă cu pruncul ce-și cheamă mama,

Alte flori prin curaj și se trezesc din somnul în care le-a apus toamna.

Pământul se umple de culoare și de albul pur al gingașilor ghiocei,

Bine-ai venit primăvară, parcă am întinerit și eu, sunt veselă ca ei!