Exegeți, comentatori, istorici ai literaturii, epigoni, poețași mai mult sau mai puțin sincronizați cu înălțimea celui pe care vor să îl imite, pe scurt, o întreagă pleiadă de oameni ai cuvântului, care slujesc cum pot mai bine arta vocabulei și pe cei care o stăpânesc cu grație, toți se reunesc în fapte, în vorbe și în spirit în fiecare 15 Ianuarie pentru a aduce omagiu celui care a fost, este și va continua să fie inegalabilul Eminescu. Cele care s-au spus până acum au epuizat cam tot ce se putea spune. A vorbi despre Eminescu acum este un travaliu din ce în ce mai anevoios întrucât, nu-i așa, nu vrei să mesteci din nou ceea ce alții au mestecat înaintea ta de atâtea ori. Și, totuși, vrei să îți aduci, cumva, propria contribuție.
Prin urmare, cum să glosezi pe marginea unei teme pe care atâția au comentat-o în toate felurile posibile? Însă, Eminescu nu este o tema. Eminescu preluat ca tema este deja o chestiune ratată. Comentatorul de ocazie a derapat exact pe lângă esența a ceea ce este Eminescu.
Și ce este Eminescu? Mai întâi de toate, este părerea noastră de rău că nu ne amintim mai des de el. Este regretul că nu medităm mai adesea la profunzimea mărturiei poetului după care…nu credeam să-nvaț a muri vreodată… e marea revelație a acestor efemere care suntem și care alunecăm orbește pe axa eternității prăbușindu-ne în marea trecere pe care singuri ne-o măsurăm cu fiecare respirație, nedându-ne seama că nu facem nimic altceva decât, da, să alunecam și să ne pierdem în această mare trecere. Eminescu este, de fapt, peste tot pe unde poezia sa pătrunde și, mai mult, peste tot pe unde aceasta este lăsată sa intre.
Poetul este, în fond, disponibilitatea noastră de a-l primi în inima, în sufletul, în mintea și în spiritul nostru. El este moștenirea pe care a lăsat-o și felul în care noi înțelegem să o valorificăm. Însă ceea ce trebuie să înțelegem este că dacă această moștenire nu este scoasă din rafturile bibliotecilor, nu Eminescu dispare, ci noi ne împuținăm ca disponibilitate de a asculta și de a pătrunde ceea ce putem numi, trimițând la opera sa, semnul și marca unei genialități autentice. Însă, vreme trece, vreme vine și, venind și trecând, vremea aduce cu sine, fie și la răstimpuri, acest moment în care resimțim cu acuitate culpa de a nu ne fi îmbogățit tot tipul anului cu moștenirea eminesciană. Vina de a nu ne fi mișcat cu un pas mai departe, cu un vers mai aproape de ceea ce înseamnă, în fond, umanitatea care se înalță pe culmea cea mai înaltă a tot ceea ce este mai nobil și mai esențial în ea. Eminescu rămâne, pentru cei mai mulți, un nume de manual de liceu, o carte indiferentă în bibliotecă, un nume cu iz de formol pe care, de complezență, îl evocăm o dată sau de două ori pe an.
Unde este, așadar, Eminescu? Ei bine, s-a spus odată că Eminescu nu a existat, dar au existat multe lucruri frumoase, o țară de poveste, un lac, o lună zăcând într-un cuibar de ape, un codru de aramă, un sărman Dyonis, o fecioară cu degete de ceară, voievozi care sfidează cu înțelepciune păgânătatea, Luceferi abandonându-și nemurirea pentru Cătăline pământence, o intensitate cumplită a simțirii și a trăirii și cineva care să le rostească pe toate acestea. Și toate acestea s-au numit, printr-un joc al sorții, Eminescu. Eminescu nu a existat, spunea Marin Sorescu, însă acum este cazul să afirmăm răspicat că avem dreptul ca Eminescu sa fie peste tot, să ne lăsăm infuzați de moștenirea sa pentru a câștiga acel plus de umanitate pe care, în lipsa sa, nici măcar nu l-am bănui vreodată. Așadar, încă o dată, Eminescu este printre noi.
.jpeg)
