Sunt capabilă, trebuie să fiu…deoarece așa e construită ființa umană. M-am decis. Oricâte încercări de doborâre, tot atâtea resurse de ‘supraviețuire’. Și uite așa am ajuns să cred că noi oamenii putem iubi din nou, oricât de mult ne-a durut ultima oară. De-a lungul timpului fiecare suferință m-a maturizat și m-a făcut să îmi dezvolt capacitatea de coping, și să fac față stresului provocat de ruptură. De fiecare dată mi se părea că am suferit cel mai tare, însă mereu viața mi-a demonstrat că m-am înșelat. Știu, timpul poate vindeca rănile, uneori e nevoie de mai mult, alteori mai puțin. Uneori mi sa întâmplat (când dezamăgirea a fost mai mare) să mi se blocheze capacitatea emoțională, poate chiar și la nivel subconștient, iar asta doar ca protecție de alte suferințe. Da, e o reacție firească, e la fel de firesc să inventăm din nou că iubim, simțim, zâmbim. Mă întreb: Am plâns?…Da, e o reacție normală și mă ajută la eliberarea sentimentelor, emoțiilor. Uneori, după ce plâng mă simt eliberată și mă ajută să merg mai departe, însă e la fel de adevărat că în ultimul timp am reacționat diferit, simt nevoia de stimuli și perioade de refacere. Acum sunt conștientă de toate și…nu pot să fiu decât pe drumul cel bun, oricât mi-ar lua să ajung la destinație. Îmi permit un citat.
„Tot ce nu ne omoară, ne face mai puternici”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu