Suflet, suflet, unde ești? Departe de pasul meu, rătăcit de piatră. Suflet absent, care-ai plecat din mine ca o luntre cu o pânză ,,unde ești mama?’’ Strig în pustietate ,,suflete!’’ și tace, chem. Din răsărit ,,mama!’’ și răsăritul tace. Nu cunosc pe lac, pe nimeni din ai mei, ,, Cine ești?’ În disperarea nopții, caut. Caut un suflet, caut o inimă, caut o geană de lumină, în întunericul singurătății mele. Îngerul alb, zâna bună, născătoarea mea a plecat, m-a lăsat singură, printre stânci de ură și minciună. Bunătatea, dragostea și frumusețea, lipseau din acel glob întunecat. Vântul rece, aduce frigul și gheața întunecată, în inimile rătăcite…. O mână neagră, ia cu mânie, ultimul zâmbet de pe chipul meu, podidit de lacrimi. Picuri reci, îmi cad pe umerii dezgoliți de răutatea umană, atât de des întâlnită. Iubirea, aprecierea și dorul pentru cea care mi-a dat viață, rămân mereu în inima mea, legate cu lacătul amintirilor veșnice. Închid ochii, și o văd, sărutându-mă și amintindu-mi că dragostea ei e veșnică. Rătăcesc în abis, pierd urma gândurilor, și uit de existența vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu