M-am trezit așa… încâlcită în întrebări și m-am gândit să-i cer răspunsuri lui Dumnezeu… Așa că, mi-am luat doza de amărăciune, sub forma unei cafele aromate, L-am întrebat chiar și pe El de vrea o ceașcă și L-am rugat să se așeze, colea tolănit, lângă mine… Nu știu de s-a îndurat să-și plece căpșorul la nevoile mele, însă tind să cred că era numai ochi și urechi la cele gândite de mine… Mi-am luat cana cu amândouă mâinile, am sorbit cu poftă o gură zdravănă și m-am uitat așa, pieziș la Doamne-Doamne :”-Știi Tu, Doamne ce frământări mă apasă pe mine!?… Râd… Ce toantă sunt… Și iar râd… Bineînțeles că știi tot și ce gândesc și ce fac și ce spun… Ai putea rogu-te frumos, să-mi deslușești și mie, de ce sunt așa cum sunt!? Cine a spus să fiu așa!? Cum am ajuns să fiu ce sunt!? De ce nu suntem toți la fel!? Și unde duc toate facerile lumești!?… Rogu-te, ai putea să mă dumirești și pe mine!? Măcar nițel… ”
… Bineînțeles că vorbeam cu pereții și ei cu mine, privindu-mă fără nici o empatie, la fel de albi și neclintiți! Doar amăreala cafelei reușea să mă readucă într-o realitate neînțeleasă…
… Cum sunt… fiecare vorbă și fiecare faptă, fiecare om și fiecare întâmplare, se așeză pe suflet! Pe toate le port cu mine! Și fiecare întâmplare ce mi-a adus durere, o șterg și las locul curat, pentru altele ce vor să vină…
… Cu un zâmbet galeș pe chip, mulțumesc pentru ziua de astăzi și pentru că sunt ceea ce sunt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu